Pentru mulți dintre noi există o piramidă imaginară, cu șapte trepte extrem de încăpătoare, pe care o mână gigantică ne așază în funcție de nevoi. Iar noi, cuminți, acceptăm această încadrare în grupul celor care au anumite nevoi comune la fel de rapid și ușor cum acceptăm faptul că un tip cu barbă stă ascuns în cer și ne notează pe toți care spălăm duminica.

E mai confortabil așa. E mai confortabil să crezi că faci parte dintr-un grup, indiferent care ar fi acela. E super-simplu să spui ”eu nu sunt creativ” pentru că nimeni nu îți cere să demonstrezi ceea ce nu ești.

Ca să te poți numi tu, pe tine însuți/însăți, într-un fel anume, să-ți atribui o anumită valoare, un anumit atribut, ai nevoie să presupui. Și dacă la grădiniță ai presupus că poți zbura cu umbrela de pe șifonier, la școală ai presupus că te poți bate repetentul clasei iar în facultate ai presupus că trebuie doar să fii tu însuți/însăți ca să fii iubit/ă, începi să te cam oprești din presupus și îți cauți valoarea prin ochii celorlalți.

Iar aici intervine contextul. Dacă ești norocos și ajungi să fii înconjurat de oameni pozitivi care cresc ajutându-i pe ceilalți, te apropii de cea mai bună versiune a ta. Dacă nu, aia e, pățăști, ajungi să spui despre tine mizerii de genul ”eu nu sunt creativ„ și să confunzi creativitatea cu talentul.

Creativitatea se învață. Când ți se cere soluția unei probleme, să oferi un singur rezultat înseamnă să fi inteligent. Când oferi mai multe soluții, din mai multe perspective, felicitări, ești creativ. Creativitatea înseamnă să-ți muți perspectiva în mai multe unghiuri asupra soluției unei probleme.

De ce să faci asta? De ce să nu stai tu cuminte în banca ta și să nu riști nimic? Asta nu mai ține de a fi sau nu creativ, ține de planurile pe care le avem fiecare cu noi înșine.

În concluzie, nu ne încântă pe toți aceleași lucruri iar asta e un lucru bun. La un moment dat, vom ajunge fiecare, pe sărite, în barul ăla din titlu.